Cuvânt înainte

Încă de la începutul Bisericii, bărbați și femei s-au retras în pustie ca să se îndepărteze de ispitele lumii, să-și găsească liniștea și să se dedice rugăciunii, după îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos, Care zice: Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie (Matei 16,24). Acești monahi au dus inițial o viață sihăstrească în peșteri sau în alte locuri izolate, iar mai târziu au întemeiat mănăstirile propriu-zise, care au fost organizate după rânduielile Sfântului Vasile cel Mare, respectate până în zilele noastre de toată creștinătatea ortodoxă.

În mănăstirile și schiturile Olteniei există de secole întregi o temeinică viață monahală, al căror șir de cuvioși bineplăcuți lui Dumnezeu începe cu Sfântul Nicodim de la Tismana, al cărui aport în reorganizarea vieții mănăstirești din a doua jumătate a secolului al XIV-lea a fost semnificativ. Ajuns pe pământ românesc după nevoirea la Muntele Athos, acest mare ocrotitor spiritual al Olteniei a întemeiat mai întâi mănăstirea Vodița în ținutul Severinului, iar apoi mănăstirea Tismana, unde a impus regulile de viață athonito-isihaste.

Filantropia a fost prezentă încă de la început în comunitățile monahale oltenești. Călugării și călugărițele și-au îndeplinit semnificativul rol duhovnicesc în viața credincioșilor de odinioară, ajutându-i prin cuvântul Domnului, care întărește sufletul și trupul omului. Mai mult însă, au oferit sprijin moral și material la nevoie, adăpostind pelerini, sărmani, chiar întregi comunități în vremuri de tristă istorie a poporului român. Dovada viei conștiințe și dorințe de a-și ajuta aproapele stă în cele dintâi instituții social-filantropice, bolnițele, clădite de monahi pe lângă mănăstiri. Aceste locuri unde erau îngrijiți bolnavii și bătrânii, fie ei călugări sau nu, erau adesea însoțite de propria biserică – cele de la Cozia, Dintr-un Lemn, Sadova sau Polovragi având ușile deschise și în ziua de astăzi pentru cei ce își doresc să le cunoască, să le admire, să se roage într-însele.

Mănăstirile oltenești au fost dintotdeauna așezări care au apărat prin iubire și devotament neclintit credința, tradițiile și talentele artistice ale poporului român. Pe rând, au îndeplinit un rol de puternice centre ale păstrării și răspândirii credinței ortodoxe, combătând prozelitismului catolic și protestant, un rol de desfășurare a activităților culturale – căci aici au fost caligrafiate, traduse sau tipărite felurite lucrări – și unul de înfrumusețare și diversă manifestare artistică: arhitectură, pictură, sculptură, broderie sau orfevrărie. Trebuie să ne amintim că viețuitorii mănăstirilor ortodoxe sunt cei care au avut o contribuție decisivă în biruința scrisului în limba română – limba vorbită de popor –, care avea să înlocuiască treptat limba slavonă, în secolele XVI-XVII.

Astfel, pentru a aminti doar câteva dintre mănăstiri, Tismana, Brâncoveni, Govora sau Bistrița sunt reprezentative pentru tiparnițe, cărți bisericești și diverse alte manuscrise literare sau istorice. Ansamblul mănăstirii Hurezi reprezintă un exemplu remarcabil al stilului brâncovenesc, socotit a fi primul stil românesc de arhitectură, iar frescele sale sunt o capodoperă a picturii religioase din întregul spațiu european. În ultimele decenii, numeroase mănăstiri monument istoric din Oltenia și-au recăpătat strălucirea de altădată prin ample lucrări de consolidare, conservare și restaurare, punându-se astfel în lumină importanța lor istorică, artistică și turistică: Brâncoveni, Jitianu, Arnota, Tismana, Căluiu ș.a.

Să ne amintim că monahii, monahiile și mănăstirile din Oltenia sunt cei care, de-a lungul timpului, au avut un aport substanțial în promovarea culturii și artei românești, în opera de asistență socială a Bisericii Ortodoxe Române, în lupta de emancipare națională și socială românească, dar și în susținerea materială a Locurilor Sfinte prin închinarea unor lăcașuri.

Deci, binecuvântăm publicarea acestei lucrări, intitulată sugestiv Oltenia Mănăstirilor. Istorie, iconografie și arhitectură, căci nădăjduim că va fi primită de către cititori nu doar ca o bogată sursă de informații, ci și drept o invitație de a trece pragul acestor așezăminte monahale care au  păstrat cu deosebită strădanie valorile spirituale, istorice și culturale ale poporului român.

 

† Dr. IRINEU,

Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei

Membru de onoare al Academiei Române

Cuvânt de întâmpinare 

Oltenia Mănăstirilor, mărturie a vieții spirituale și a artei din istorice vetre monahale

Mănăstirile sunt lăcașuri ale rugăciunii neîncetate, în care s-au format adevărate școli duhovnicești ale evlaviei și ale sfințeniei, încât unitatea dintre spiritualitate și artă descoperă profunzimile împlinirii unei autentice chemări la asemănarea cu Dumnezeu, printr-o viață trăită în smerenie și ascultare, în iubire față de Dumnezeu și de semeni, în bucuria împărtășirii de dumnezeieștile daruri ale harului Duhului Sfânt. Ctitorite de oameni evlavioși, în sihăstrii sau locuri retrase, bine alese, au devenit locuri de odihnă duhovnicească pentru monahi și pelerini, aceștia din urmă atrași fiind de sunetul de toacă și de mireasma tămâii, de bunătatea și blândețea viețuitorilor, de frumusețea liniștitoare a slujbelor, de povețele care, în diferite chipuri, îndeamnă spre o permanentă curățire de patimi, pentru  împlinirea adevăratei vocații, îndumnezeirea.

Însă, cu totul încântător, privirea pelerinilor este fascinată de frumusețea și mirificul peisajelor naturale, apoi de monumentalitatea lăcașurilor de cult, cu fațade bogat ornamentate, cu firide pictate sau cu fresce exterioare, cu pridvoare elegante, susținute de coloane sculptate, cu motive florale și vegetale. În interior, pictura în frescă, păstrând erminia bizantină, înfățișează, deopotrivă, chipuri ale eternității și chipuri ale ctitorilor, ierarhi și preoți, ori credincioși care proveneau din familii domnești sau boierești, unii dintre ei închinându-și viața lui Dumnezeu prin îmbrăcarea hainei monahale.

Scoase de sub crusta de funingine depusă peste ele în secole de rugă, frescele interioare alătură scene din istoria mântuirii și icoane ale sfinților, modele la care să se raporteze omul pentru a-și sfinți viața, dar și un tăcut și tainic îndemn la o stare de trezvie duhovnicească, pentru a ne apropia de Dumnezeu și de sfinții Săi. Îndemnul este însoțit, în permanență, de o lucrare duhovnicească neîntreruptă și de viața liturgică, anticipând unirea credincioșilor cu Dumnezeu și cu sfinții în Împărăția Cerurilor. De aceea, multe dintre aprecierile pe plan cultural, iconografic ori arhitectural, care sunt rupte de înțelegerea împlinirii vocației obștilor monahale, reduc mănăstirile la spații depozitare ale strălucitei culturi medievale românești. Ceea ce trebuie înțeles este că, deși reprezintă adevărate mărturii testamentare ale artei românești, nu dezvoltarea artei a fost prioritară pentru ctitorii și viețuitorii mănăstirilor, ci dorința de a-L cunoaște și de a-L vedea pe Dumnezeu, dorul pentru viața veșnică, lucru care a făcut posibil ca lumina candelelor să vegheze neîncetat, vreme de multe secole, înaintea sfintelor icoane. Este îndeobște cunoscut faptul că, de-a lungul veacurilor, înălțimea acestei viețuiri a fost asemănată celei îngerești, prin curățirea de patimi, încât sfințenia monahilor și a monahiilor a fost cunoscută și împărtășită dincolo de zidurile împrejmuitoare, în comunitățile care, alături de paternitatea duhovnicească a părinților cu viață sfântă, s-au împărtășit de duhul ascezei, al cumpătării și al smereniei și s-au bucurat de sprijinul obștilor monahale atât în stabilirea unor repere morale esențiale armoniei și responsabilității sociale, cât și în organizarea școlilor ori a asistenței medicale, cu multă generozitate, pentru că, adesea, cunoscători ai medicinei, călugării îngrijeau și bolnavii din comunitățile aflate în apropiere, lucru de care amintesc astăzi bolnițele și vechile chilii din apropierea acestora.

Totodată, cu răbdare de eremiți, monahii și-au dedicat timpul rugăciunii și ascultărilor monahale, pe care, în scriptorii ori ateliere de sculptură și iconografie, le-au transformat în adevărate școli, într-o impresionantă lucrare duhovnicească și culturală, realizată cu fidelitate reînnoită, în care au migălit cu sublimă inspirație chipurile sfinților sau au redat cu suflu nemuritor istoriile vechi, biblice, ori au zugrăvit măiestrit zidirile bisericești și obiectele liturgice, ceea ce a făcut posibilă apariția unor adevărate tezaure cu care se mândresc instituții de prestigiu de conservare a valorilor bibliofile și de artă din țară și din străinătate.

Ele sunt cunoscute în expoziții și albume de artă și reprezintă mărturia unor epoci de sinteză și de înnoire, însuflețite de o permanentă lucrare duhovnicească, făcând posibil ca aceste comunități să păstreze „duhul de viață” care le poartă spre cereștile locașuri.

Astfel, astăzi, a păși în mănăstirile vâlcene înseamnă nu doar a admira arhitectura, ci și a te conecta la o memorie vie a neamului: o memorie care vorbește despre slujire, frumusețe și jertfă și care așază în lumină mărturii de viață duhovnicească, de artă și cultură ortodoxă din vetrele de credință ce înnobilează trecutul și prezentul Arhiepiscopiei Râmnicului. De aceea, publicarea acestor exemple elocvente de împletire între cult și cultură, mărturii ale vieții spirituale și ale artei pascale, în cadrul seriei de volume Oltenia mănăstirilor, reprezintă un recurs la memorie și la frumusețea care amintește de împlinirea unor vocații creatoare ale ctitorilor și monahilor, ca reflex al unei vieți spirituale intense, izvorâte din sfințenie și liturghie.

Volumul prezintă, așadar, o zestre de neprețuit și de neînlocuit, rodul ostenelilor ctitorilor și strădania multor generații care au însuflețit aceste vetre de credință și care, acum, se depun mărturie a lucrării sfințitoare a lui Dumnezeu în viața acelora care Îl caută, Îl iubesc și, mai presus de toate, împlinesc voia Lui, prin însușirea ascetică a iubirii pentru frumusețea divină.

Binecuvântăm apariția celui de-al patrulea volum din colecția Oltenia Mănăstirilor, încredințați fiind că autorii acestuia sunt mărturisitori ai frumuseților duhovnicești și culturale care înnobilează mănăstirile din Arhiepiscopia Râmnicului, pline de lumina și de darurile lui Dumnezeu, îndemnând cititorii să descopere mireasma duhovnicească și liniștea care sălășluiesc în aceste oaze de spiritualitate creștină!

† Varsanufie,

Arhiepiscopul Râmnicului