Mănăstirile Olteniei în dinamica socio culturală și religioasă a regiunii Blog

Mănăstirile Olteniei în dinamica socio culturală și religioasă a regiunii

Lucian Dindirică, teolog și membru CNA

 

Aceste patru volume prin care se materializează această cercetare făcută la fața locului propun o abordare interdisciplinară și transdisciplinară în care sublim converg istoria, teologia, istoria artei și antropologia culturală, pentru că mai presus de toate veți vedea că aceste patru lucrări prezintă din punct de vedere antropologic cu adevărat o istorie culturală a Olteniei. Absolut tot ce înseamnă istoria locului în Oltenia s-a făcut pe lângă și prin biserică, absolut toate orașele, toate așezările din Oltenia s-au dezvoltat în jurul vetrei bisericii. Aveam biserică, cimitir și apoi, ușor-ușor, concentric, se dezvoltau mahalalele și în secolele mai apropiate nouă s-au dezvoltat târguri și orașe.

Colecția aceasta de patru volume nu se limitează la o simplă inventariere a așezămintelor monahale, ci construiește o veritabilă hermeneutică a spațiului sacru oltean, integrând dimensiunea documentară cu cea vizuală și interpretativă.

Din punct de vedere metodologic, așa cum vă spuneam și puțin mai devreme, proiectul se remarcă prin utilizarea surselor istorice și documentare, pentru că veți găsi în paginile acestor lucrări citate hrisoave, veți vedea fotografiate pisaniile sau cronicile locului. Avem analize arhitecturale și iconografice ale monumentelor, integrarea fotografiilor artistice ca instrumente hermeneutice, dar și o contextualizare a monahismului în dinamica socio-culturală și religioasă regională structurată în patru volume. Abordarea acestora este unitară, dar graduală printr-o fundamentare clar istorică, o dezvoltare artistică și patrimonială, o reinterpretare contemporană, pentru că evident sunt aduse la zi absolut toate datele, o reinterpretare contemporană cu date istorice de o acuratețe clară, dar și o sinteză și proiecție viitoare.

Caracterul fondator al celor două prime volume investighează începuturile organizării vieții monahale din Oltenia, în special în spațiul medieval, pentru că atunci avem și primele surse documentare. Accentul cade pe marii ctitori ai Olteniei, în special în ceea ce privește tradiția isihastă adusă de Sfântul Nicodim, pe care fericit l-au evocat și corul Episcopiei, domnii de la de la Severin. Poate că și prezența acestui Tetraevangheliar al lui Nicodim, care este la noi pe masă, face ca acest lucru să nu fie o coincidență astăzi și, cum se spune pe la noi, pe la pe la Craiova, dacă așa a vrut Dumnezeu, așa s-au întâmplat toate astăzi.

Așadar, tradiția isihastă este adusă în Oltenia de Sfântul Nicodim de la Tismana, care este considerat și întemeietorul vieții monahale în Țara Românească. El pune și bazele primelor mănăstiri în mai multe zone din Oltenia – Vodița, Tismana și mai sunt câteva date sporadice și despre altele. Se evidențiază rolul acestor mănăstiri în formarea unei conștiințe religioase colective, dar și în transmiterea tradiției ortodoxe în spațiul românesc.

Aceste prime două volume marchează o etapă de maturitate, concentrându-se asupra dezvoltării arhitecturale și artistice a mănăstirilor oltene, în special în epoca brâncovenească – acel stil care este o sinteză între tradiția bizantină și influențele occidentale –, valoarea iconografică a picturii murale și integrarea unor ansambluri precum cel de la Hurezi în patrimoniul universal.

Acest al doilea volum poate fi interpretat drept o reflecție asupra esteticii sacre în care frumusețea devine expresie teologică în spațiul liturgic, care se transformă într-un mediu de experiență spirituală totală.

Al treilea volum propune o deplasare de accent de la istorie și artă către dimensiunea existențială și comunitară a monahismului. Se evidențiază sau putem citi acolo felul în care se evidențiază relația dintre mănăstire și comunitățile locale, funcțiile ei sociale și culturale, dar și integrarea vieții monahale în comunitatea tradiției, în spațiul și contextul contemporan creării lor. Din perspectivă antropologică, volumul poate fi citit ca o analiză a monahismului, ca formă de viață și model cultural care transcende cadrul strict religios și influențează structura comunităților rurale, dar și urbane.

Ultimul volum are un caracter integrator. Se înscrie în seria celor trei precedente, reunind concluzii, cercetări și propunând o viziune de ansamblu asupra fenomenului monahal, sistematizează informații din volumele anterioare, valorifică material documentar și vizual suplimentar prin fotografii, planșe și lucrurile surprinse în mănăstiri, dar deschide și noi direcții de cercetare viitoare.

În încheiere, aș vrea să remarc doar că seria „Oltenia Mănăstirilor” se constituie într-o lucrare de referință, așa cum vă spuneam, instrument de lucru de cercetare, fără de care niciun alt istoric local sau național nu poate păși mai departe. Studiul monahismului românesc rămâne ca o piatră de temelie având această serie.

Cele patru volume construiesc un discurs coerent despre evoluția instituțională a monahismului, dimensiunea artistică a spațiului sfânt, sacru, funcția socială și culturală a mănăstirilor, dar și rolul acestora în configurarea identității regionale și naționale.

Lucrarea depășește, așa cum vă spuneam, statutul de album sau monografie, devenind un instrument de cercetare și reflecție asupra relației dintre sacru, cultură și societate. „Oltenia Mănăstirilor” este mai mult decât o colecție editorială. Este o sinteză interdisciplinară asupra unei geografii spirituale. Cele patru volume oferă nu doar o documentare riguroasă, ci și o interpretare profundă a monahismului ca fenomen istoric, artistic și cultural, confirmând astfel rolul Olteniei ca unul dintre centrele majore ale spiritualității ortodoxe românești.

 

Fragment din discursul domnului Lucian Dindirică, teolog și membru CNA, susținut în cadrul conferinței „Rădăcini cultural-spirituale românești: Oltenia Mănăstirilor – istorie, iconografie și arhitectură”, desfășurată la 2 aprilie 2026, la Muzeul Național de Istorie a României.

Mănăstirile Olteniei – bastioane ale credinței și culturii românești Blog

Mănăstirile Olteniei – bastioane ale credinței și culturii românești

Oare putem considera scrisul cea mai mare invenție a omenirii, având în vedere ca a făcut posibilă însăș­i existența istoriei? În era tehnologiei informaționale, răspunsul devine pe zi ce trece tot mai complicat. Totuș­i, puținele mărturii scrise despre mănăstirile Olteniei, care au supraviețuit celor peste 600 de ani de istorie, începând de la organizarea vieții monahale de către Sfântul Nicodim, au fost elemente de bază în conturarea acestei cărți, alături de arta sacră valorificată în forme ­și culori. Înțelesurile descifrate din scenele biblice ­și din chipurile personajelor sfinte zugrăvite pe pereți ­și icoane ne-au inspirat să transmitem mesajele spirituale menite să îi apropie pe credincioș­i de Dumnezeu. Reflectând asupra lor, am fost adesea cuprinș­i de uimire, întrebându-ne dacă rezultatul se datorează geniului artistic al creatorilor lor sau inspirației divine.

Mănăstirile ș­i schiturile oltene­ști reprezintă un veritabil tezaur al poporului român, o componentă deosebit de valoroasă a spiritualității, istoriei ș­i culturii noastre. Acestea au fost nu doar locuri de alinare trupească ș­i sufletească, ci ­și bastioane de rezistență împotriva invaziilor străine, menținând vie, de-a lungul veacurilor, flacăra credinței ortodoxe. Nu întâmplător, aici s-au caligrafiat ­și tipărit primele cărți, au fost înființate primele biblioteci ­și s-a promovat arta românească, dând naș­tere unor capodopere remarcabile de arhitectură, pictură ­și sculptură. Ce putem face pentru ca toate poveștile mănăstirilor din Oltenia să nu fie uitate? Să le trecem pragul, să citim despre ele, să povestim mai departe. Oltenia Mănăstirilor – istorie, iconografi­e și arhitectură este un ghid esențial, care aduce în prim-plan cele mai importante aș­ezăminte monahale din această regiune.

Princeps Publishing

Așezămintele monahale din Oltenia – parte a patrimoniului cultural național Blog

Așezămintele monahale din Oltenia – parte a patrimoniului cultural național

Irina Iamandescu, director pentru Monumente Istorice în cadrul Institutului Național al Patrimoniului

 

Mulțumesc foarte mult pentru acest parteneriat, pentru că este la fel de onorant pentru Institutul Național al Patrimoniului ca ceea ce deține ca patrimoniu arhivistic să fie folosit și pus în valoare în aceste prezentări.

Ca să parafrazez un articol al domnului Cristian Anița, care, alături de Arhivele Naționale, a fost partener în acest demers complex al dumneavoastră, a publicat un articol în Dilema, în care spune că arhivele nu sunt despre trecut sau nu sunt doar despre trecut, ci sunt despre noi. Felul acesta în care ne raportăm la trecut ne ajută să construim un viitor mai adevărat al nostru, în relație cu ceea ce ne definește identitar, cumva, pe noi, cei care, specialiști în acest domeniu fiind, ne străduim să luăm acele decizii profesionale care să ducă la protejarea cât mai bună și în forma lor autentică a acestor monumente pentru generațiile viitoare. Nu putem face aceste lucruri dacă nu știm, dacă nu cunoaștem istoria, dacă nu avem cum să ne documentăm despre ele.

Și vă spun că atât eu, cât și domnul Tiparu, cu care suntem colegi în Comisia Zonală a Monumentelor Istorice, unde subiecte despre aceste monumente excepționale vin des în discuție, vom avea o lucrare care va fi bibliografia de bază pentru aceste subiecte. Cu siguranță.

Aș mai vrea să spun că tot acest fond documentar excepțional, care este îngrijit de domnul Alin Saidac, pe care l-a menționat doamna Matyas mai devreme, este îngrijit cu pasiune și, da, în condiții nu dintre cele mai bune, pentru că acestea sunt resursele pe care statul român le alocă patrimoniului. Din păcate, nu doar în acest moment, ci și de-a lungul istoriei noastre, resursele pentru patrimoniu au fost întotdeauna insuficiente.

Tot acest patrimoniu arhivistic extraordinar este prezent peste tot în această lucrare. Aproape în fiecare fișă dintre cele 56 avem imagini de epocă, planuri de restaurare, documente extraordinare care, odată înțelese și interpretate în felul în care este descrisă evoluția monumentului, întregesc această imagine sau pun bazele unei istorii și unei înțelegeri a monumentului excepționale, care este, desigur, încununată și de imaginile fabuloase pe care cei doi fotografi le-au produs.

E o plăcere să vezi că sunt menționați Nicolae Iorga, care era președintele Comisiunii Monumentelor Istorice, personalități extraordinare din domeniul restaurării, Virgil Drăghiceanu, Nicolae Ghica-Budești, care era directorul Direcției, și așa mai departe. Mulți dintre ei au intervenit asupra acestor monumente, iar lucrarea aceasta explică toate aceste aspecte, care sunt destul de tehnice, pe înțeles și cu farmec și, cum spuneam, într-un mod bine documentat și cu miez.

Ceea ce noi am putut să vă punem la dispoziție, alături de celelalte instituții, este întors cu asupra de măsură în această lucrare, care ne va ajuta pe toți să avem mai bine grijă de patrimoniul nostru.

Institutul Patrimoniului este printre acele instituții la care v-ați referit și care contribuie, după posibilități și după bugetul la care m-am referit mai devreme, mai ales în contextul actual, la protejarea monumentelor. Și m-am bucurat să văd că acest lucru este menționat atât cu referire la actuala configurație instituțională a Institutului Național al Patrimoniului, cât și cu referire la fostele sale forme de organizare: Institutul Național al Monumentelor Istorice, Oficiul Național și, desigur, instituțiile-mamă, ca să le spun așa, Comisiunea Monumentelor Istorice, Direcția Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice, prin mâna cărora au trecut toate aceste monumente. Unele dintre ele nici nu ar mai fi existat astăzi dacă oamenii pe care i-am menționat și mulți alții, alături de ei, nu ar fi intervenit la momentul potrivit.

 

Fragment din discursul doamnei Irina Iamandescu, director pentru Monumente Istorice în cadrul Institutului Național al Patrimoniului, susținut în cadrul conferinței „Rădăcini cultural-spirituale românești: Oltenia Mănăstirilor – istorie, iconografie și arhitectură”, desfășurată la 2 aprilie 2026, la Muzeul Național de Istorie a României.

Arhitectura și pictura eclezială din Oltenia în contextul tradiției bizantine Blog

Arhitectura și pictura eclezială din Oltenia în contextul tradiției bizantine

Arh. Bogdan Tiparu, președintele Ordinului Arhitecților din România – Filiala Oltenia

 

Foarte mulți prieteni din lume și din țară mă întreabă: De ce mănăstirile Olteniei și prin ce este importantă Oltenia? Voi încerca să le răspund colegilor mei oferindu-le această carte și precizându-le faptul că ar trebui s-o citească într-o cheie în care noi facem parte, de fapt, dintr-o mare cultură. E vorba de cultura bizantină. Iar Oltenia este probabil ultimul reper al școlii Commonwealth-ului bizantin în materie de pictură și iconografie, bineînțeles, cu specificități și în arhitectură.

Gândiți-vă că în Imperiul Bizantin existau diverse școli itinerante de pictori. Există școala macedoneană, există școala epirotă, există școala aulică a constantinopolitanilor, există, bineînțeles, la margine, școala siriacă, există școala alexandrină sau cea coptă, iar finalul apoteotic este încununat de școala lui Pârvu Mutu și a lui Constantinos, care ucenicesc și, mai mult decât atât, fac școală în Oltenia. Acesta este un lucru foarte important pentru noi toți, acum, când încercăm să ne găsim identitatea și să avem o voce în ceea ce înseamnă corul european.

Țin să vă spun că avem o identitate foarte clară. Suntem aparținători ai spațiului estic, ai unei culturi care pleacă de la cele cinci Patriarhii. Iar ultimii dintre cei care păstrează această flacără a bizantinismului sunt domnitorii români și boierii care provin din familia Craioveștilor. Tot ceea ce înseamnă Basarabii sau Craioveștii – ramuri care, de altfel, sunt înrudite și care dau domnitori, din partea Craioveștilor, pe Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu și Matei Basarab – sunt ctitori ai mănăstirilor din Oltenia. Felul acesta de a vedea lucrurile ne poate așeza într-un dialog cu tot ce înseamnă cultura europeană și, în același timp, ar trebui să ne dea argumentele necesare pentru a ne prezenta în fața întregii lumi cu această zestre culturală unică.

Faptul că, din nefericire, noi nu mai reușim să înțelegem felul în care gândea omul bizantin este unul dintre lucrurile pe care această carte le-ar putea suplini. Eu asta o să încerc să vă spun. O să vă spun că, după al Șaptelea Sinod Ecumenic – sinodul care tratează problema icoanelor și a iconoclasmului –, biruința Ortodoxiei este dată de această cultură a imaginii. Această cultură a imaginii ajunge și în Oltenia prin școlile despre care v-am vorbit, cea a lui Constantinos și cea a lui Pârvu Mutu, trecând, bineînțeles, prin școlile de la Târgoviște, precum cea a lui Dobromir. Deci este vorba despre o pleiadă de școli.

De altfel, toate lucrurile acestea erau extrem de ecumenice, cam în stilul în care noi încercăm acum să mergem la universități în Occident. Tot așa, pe vremuri, trebuia să te duci până la Constantinopol sau să ajungi la Ierusalim ori să vezi mănăstirea Sinai, ca să poți să înțelegi și să dobândești cultura necesară, teologică și plastică, pentru a te apuca să fii ceea ce se numește „zugrav de subțire”. Această îndeletnicire presupunea nu numai o înțelegere teologică, ci și acceptarea unor anumite canoane. Aceste canoane sunt date de un tip de cultură care pliază, de fapt, cerul cu pământul. Asta este ceea ce înseamnă catoliconul sau biserica unei mănăstiri ortodoxe.

Felul în care se realizează aceste lucruri o să vi-l descriu în mare, pornind de la arhitectură și trecând apoi la tot ceea ce înseamnă spațiul liturgic și pictura interioară a unei biserici ortodoxe din Oltenia.

Există în arhitectură o formulă care ajunge la forma aulică în perioada Comnenilor. E vorba de crucea greacă înscrisă. Pentru cei care nu sunt foarte cunoscători, gândiți-vă la o cruce cu brațe egale, care se sprijină pe patru stâlpi și ridică, pe pandantivi sau pe trompe de colț, o cupolă. Această cruce, care se numește cruce greacă înscrisă, o găsim la aproape toate bisericile care își doresc, de altfel, să aibă acest statut de biserică aulică. Pornesc de la mănăstirea Sfântul Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeș, prima ctitorie a Basarabilor. Acolo, în 1359, Iachint de Vicina ajunge primul mitropolit al Țării Românești. Tot așa, la Târgoviște există o ctitorie care are exact aceeași formă de cruce greacă înscrisă. După acest model, și la Snagov, Țepeș face o ctitorie tot în cruce greacă înscrisă, iar boierii Craiovești ctitoresc, chiar la Craiova, în incinta actuală a catedralei Mitropoliei craiovene, tot o biserică în cruce greacă înscrisă.

Deci toți domnitorii – sau cei care aveau pretenții la domnie – încearcă să păstreze acest model constantinopolitan. El se dezvoltă ulterior, ajungând mai degrabă în zona mănăstirilor. Există un plan care se numește triconc. Este, de fapt, o cruce. După Sinodul Quinisext sau Trulan – la care unul dintre canoane spune că nu ai voie să calci pe o cruce –, toate crucile din pavaje sunt scoase din Constantinopol, pentru a nu se călca pe cruce și a nu se comite o impietate. Ele devin însă planuri care se dezvoltă din Bulgaria, Serbia și Macedonia până în Oltenia și Țara Românească. Planurile respective sunt preferate, de obicei, pentru mănăstirile de la sfârșitul secolului al XIV-lea. Vodița, de exemplu, are un astfel de plan; la fel, bineînțeles, și Tismana. Acest model ajunge până la Neagoe Basarab.

Neagoe Basarab este, iarăși, un punct nodal pentru arhitectură. Așa cum, de exemplu, Lazăr Hrebeljanović construiește la Ravanica o mănăstire care este gropniță sau necropolă pentru țarii sârbi, pe acest model, Neagoe Basarab face o necropolă la mănăstirea Argeșului, lărgind pronaosul. Dacă ne gândim la Tismana, Nicodim de la Tismana este îngropat în partea dreaptă a unui exonartex, care este refăcut și repictat în zilele noastre. Cred că prin anii ’80 este descoperită gropnița și este refăcut acest exonartex. Deci mănăstirile primeau tot felul de soluții inovatoare din punct de vedere al spațiului, special pentru a adăposti aceste gropnițe. La Arnota este îngropat Matei Basarab, după ce mormântul său de la Târgoviște este profanat. Tot într-un spațiu special sunt îngropați frații Buzești, la Călui, tot într-un exonartex, de fapt, întreaga familie a Buzeștilor. Brâncoveanu își dorește să facă același lucru, preluând această planimetrie cu pronaosul lărgit la Hurezi. Din nefericire, după cum știți, nu ajunge să fie îngropat acolo unde își dorise. Și, în felul acesta, fiecare dintre acești voievozi, domni sau sfinți își pregătește, într-un fel, trecerea dincolo. Iar această trecere este, de fapt, trecerea pe care fiecare dintre noi o avem în eternitate.

Acum putem să trecem la ceea ce înseamnă pictura și la felul în care este pictată o biserică ortodoxă. O să încep cu câteva elemente specifice Olteniei. De exemplu, înainte de a intra în biserică, există un spațiu preluat din arhitectura populară a Olteniei: pridvorul. Acest adaos apare pentru prima dată în vremea Brâncovenilor și este adăugat ulterior acolo unde nu exista, la Cozia, de exemplu, care, bineînțeles, are un model sârbesc. Mircea cel Bătrân era un gentleman autentic, prieten cu Lazarevici și cu Ioan Asan, din Țaratul de Târnovo. Deci existau mai mulți domni care aveau interese comune și care erau direct implicați în ceea ce înseamnă viața și cultura bizantină. După modelul sârbesc, mănăstirea Cozia nu are pridvor. Pridvorul este o adăugire târzie, din vremea lui Brâncoveanu.

O mare parte dintre bisericile despre care vorbesc primesc acest pridvor în perioada brâncovenească, tocmai pentru că Brâncoveanu reușește, de fapt, într-o perioadă extrem de critică, marcată de presiuni foarte puternice din partea Imperiului Otoman și nu numai, să păstreze această identitate. La orizont apare, bineînțeles, și Imperiul Habsburgic, și Imperiul Rus, prin Petru I. Brâncoveanu, fiind diplomat, încearcă să păstreze această identitate bizantină, menținând, în același timp, și o anumită autonomie. Astfel, el este cel care duce la desăvârșire acest tip de arhitectură prin mănăstirile pe care le-a zidit și, bineînțeles, prin mănăstirea Hurezi.

Pe zidul de vest – este adevărat, acest lucru se întâlnește și în nordul Moldovei – apare, în vremea lui Brâncoveanu, și Judecata de apoi. Judecata de apoi, pe care o veți vedea, este reprezentată în foarte multe feluri. La Brâncoveanu, de exemplu, sub Judecata de apoi se află „talpa iadului” sau „întunericul cel mai de pe urmă”, unde identitatea celor care ajung acolo este pierdută. Reprezentarea este extrem de plastică, pentru că, pe un singur fond, nu se disting decât, trasate cu o linie subțire, niște siluete ale unor foști oameni care nu mai au nimic uman. Toți sunt reprezentați, de fapt, cu mâinile la spate. Deși sunt împreună, înghesuiți unii în alții, ei nu au niciun fel de comuniune.

Avem, în stânga scenei, tâlharul răstignit alături de Iisus, reprezentat cu crucea. Hristos este prezent în patru locuri, de altfel: în momentul în care Se ridică la ceruri, ajunge în Troiță, alături de Tatăl, unde duce pocalul euharistic; apoi coboară și este în rai, alături de tâlhar; după aceea, este în stânga, la proscomidie, în mormânt, cu trupul; și, bineînțeles, este în iad, cu sufletul, într-o icoană Anastasis, care are ca model biserica Kariye Camii din Constantinopol. Este icoana pe care o vom vedea, de exemplu, după ce intrăm în biserica lui Brâncoveanu de la Hurezi. Icoana se află în dreapta sus, în absida sudică, iar pe partea cealaltă este Înălțarea. Ele întotdeauna se cuplează. Iar invers, pe celălalt ax, se află Maica Domnului Platytera, iar pe zidul vestic este Adormirea Maicii Domnului. Deci, între aceste patru icoane se întâmplă tot ceea ce înseamnă o iconografie a unui spațiu bizantin.

Pot să vă dau mult mai multe exemple. Până să ajungem în naos, trecem prin pronaos, unde, sus, sunt întotdeauna zugrăvite sinoadele, pentru că deciziile sinodale sunt cele care ne fac să înțelegem – „Părutu-s-a nouă și Duhului Sfânt” (Faptele Apostolilor 15, 28) – felul în care Dumnezeu a fost între oameni și modul în care Îl înțelegem. Toate sunt zugrăvite sus, tocmai pentru că fac legătura între pământ și cer. Tot acolo, în pronaos, catehumenii sunt botezați, iar după ce sunt botezați și intră în biserică, o să vedeți, de exemplu, la Surpatele și la Mamu, că în stânga este Maria Egipteanca, iar în dreapta este Zosima, care îi dă cu lingurița prima Împărtășanie. Deci felul în care creștinul intră în naos reprezintă, de fapt, această alergare spre Împărtășanie. Teodor Studitul ne spune că, frate, dacă ai murit și, după moarte, cel care îți apare în față nu este Hristos cel din icoane, înseamnă că ai greșit drumul. Așadar, iconarii încearcă să ne pregătească pentru această întâlnire, pentru că sunt foarte buni teologi, iar noi ar trebui ca, după ce trecem dincolo, să avem conștiința faptului că am ajuns undeva și să știm unde.

 

Fragment din discursul arhitectului Bogdan Tiparu, președintele Ordinului Arhitecților din România – Filiala Oltenia, susținut în cadrul conferinței „Rădăcini cultural-spirituale românești: Oltenia Mănăstirilor – istorie, iconografie și arhitectură”, desfășurată la 2 aprilie 2026, la Muzeul Național de Istorie a României.

 

Predici în piatră Blog

Predici în piatră

La granița dintre o carte de cultură și una de spiritualitate, primele doua volume autorii și-au propus să releve conștiința sporită a locului Bisericii în societatea modernă în contextul național, dar și european. Și, totodată, să ne insufle cu această ocazie un sentiment de resposabilitate sporită pentru nivelul personal de cunoaștere și întelegere a complexității fenomenului Bisericii, dar și nevoia de a-l împărtăși generațiilor mai tinere ca pe o moștenire de credință cu care suntem datori înaintașilor noștri… Ca pe o flacără veșnică a credinței noastre. Poate că acesta este și cel mai bun mod de a face o pioasă reverență în fața tuturor celor care prin veacuri au contribuit la retaurarea și dezvoltarea sfintelor lăcașe de cult, făcând astfel ca adevărata credință a acestui neam să dăinuie până în zilele noastre.

Ne-am dori ca oamenii care citesc această carte să poate ajunge în aceste sfinte locuri pentru a se convinge ei înșiși de minunăția trăirilor pe care ni le insuflă, precum și pentru a descoperi adevărata lor însemnătate. Ne-am dori, poate, ca această carte să nu reprezinte doar un compendiu de noțiuni teoretice, de altfel un scop nobil și important, ci un adevărat ghid de călătorie care poate fi consultat în fața feluritelor elemente remarcabile ale mănăstirilor. Sau care poate înlesni, prin invitația de a cunoaște la fața locului cele expuse în carte, propriile descoperiri, indiferent dacă acestea rezidă în mărturisirea crezului ortodox, dacă răspund unei nevoi lăuntrice a deslușirii frumosului, binelui, istoriei, artei și culturii neamului românesc sau dacă se află la o senină convergență a celor două.

Mirela Matyas, Ioana Crăciun